Te-ai simtit vreodata fericit fara vreun motiv anume? sau dimpotriva
Ai simtit cum tot in jurul tau e lipsit de sens, culoare, viata?
Ai vrea ca cineva sa aiba bagheta aceea magica care repara orice
suflet ranit,
Ai vrea ca de undeva, de oriunde, diferit de
locul unde te aflii acum,
sa vina alergand cu gandul la tine, sa vina si sa te salveze?
Ai simtit cum tot in jurul tau e lipsit de sens, culoare, viata?
Ai vrea ca cineva sa aiba bagheta aceea magica care repara orice
suflet ranit,
Ai vrea ca de undeva, de oriunde, diferit de
locul unde te aflii acum,
sa vina alergand cu gandul la tine, sa vina si sa te salveze?
Da, toata viata mea am asteptat...dar ce?...nu stiu, cred ca doar m-am perfectionat asteptand, de fapt, am invatat asteptarea, am studiat-o, am trait-o, am simtit-o, dar parca, niciodata nu e de ajuns. Poate nu e vorba neaparat de asteptarea dragostei, de asteptarea fericirii...sau...?
Sunt confuza, nu am o definitie a fericirii, nu pot da nici macar un raspuns...dar oare asa sunt numai eu? Cati din oamenii pe care-i cunosti iti pot spune in cuvinte simple, in definitii, in schite...nu stiu, prin orice fel de metode, cati iti pot spune ce e fericirea? Cati iti pot spune ca au gasit-o, ca au simtit-o, ca au trait-o, fara sa simta in acelasi timp si un gust amar, un gust al tristetii aparuta de nicaieri si nascuta din nimic? Acum imi vine in minte o intrebare fireasca, spun eu, daca nu exista fericire fara tristete...de ce exista tristete fara fericire? Care este legea pe care se bazeaza zambetul...exista vreo lege?...Daca un copil e trist, cum il faci sa zambeasca?...e atat de simplu uneori, e nevoie doar de jucaria preferata, de un desert mult ravnit sau de o strambatura facuta cu multa maiestrie de adultul de langa el...si gata, tristetea a disparut, lacrima s-a pierdut iar zambetul apare ca un rasarit pe chipul inocent al copilului. De ce odata cu trecerea anilor, atunci cand devenim adulti, recapatarea zambetului e parca din ce in ce mai greu de realizat? Parca ducem mereu o lupta cu noi, cu incapatanarea noastra, sau pur si simplu e incapacitatea de a mai fi fericiti vreodata, asa cum eram cand eram copii?
Si totusi la inceput vorbeam de asteptare. Da si eu astept fericirea. Dar asteptand-o ma simt tot mai departe de ea, tot mai departe de a o cunoaste, de a o simti, de a o atinge. Si totusi cum pot cunoaste ceva ce nu are chip, nu are culoare, nu are parfum, ceva ce practic, nu exista? Cum o recunosc? Daca am trecut pe langa ea si nu am stiut? Oare mi-am pierdut sansa de a fi fericita? Poate trebuia sa fac ceva anume, dar ce? Cine imi poate spune ce pot face ca sa cunosc fericirea? Exista niste reguli de urmat, niste pasi, niste etape...sau apare asa pur si simplu cand te astepti cel mai putin...deci in consecinta, nu mai trebuie sa astept? Si atunci, ce ar trebui sa fac?
Poate ar trebui sa incerc sa asociez fericirea cu ceva, cineva, ce m-a facut sa ma simt diferit...un sentiment ce nu poate fi descris in cuvinte. De ce fericirea e asociata mereu cu iubirea? Sunt doua trairi complet diferite. Si nu sunt deloc ipocrita camd spun ca iubesc dar nu sunt complet fericita. Simt ca lipseste ceva...dar ce? E mereu un gol undeva, si apare, inevitabil, nevoia mea de a astepta...o asteptare fara nume.
Da ma simt fericita cand vad un copil zambind, jucandu-se fara nici o grija...cand vad un copil fiind simplu...copil. Da ma simt fericita cand imi ascult melodia preferata. Da ma simt fericita cand cel de langa mine e fericit. Dar nu sunt fericita cum as vrea sa fiu. Suna egoist?...poate...dar nu ma condamna, vreau doar sa cunosc fericirea adevarata, si nimic mai mult,...sa o cunosc, si daca o merit, sa o si pastrez.
Totusi cred ca fiecare dintre noi asociem fericirea adevarata cu lucruri, cu sentimente, cu trairi complet diferite. Fericirea mea...fericirea mea inseamna liniste...fericirea mea...o fereastra deschisa catre un rasarit perfect...Da...mi-as dori sa ma trezeasca dimineata...razele zburlii de soare...sa-mi spele ochii...jucausii picuri de roua...sa ma imbratiseze, puternic si in acelasi timp grijuliu,vantul...ce rost ar avea toate acestea daca nu ai cu cine sa le imparti?...deci...nu pot fi fericita singura...este o realitate...poate doar trebuie sa gasesc persoana potrivita pentru fericirea mea.
Cum e mai trist?...cand asteptarea ramane asteptare...sau cand se transforma si devine o cautare...o cautare aproape obsesiva...o cautare continuua...o cautare fara scop...
Fugim....mereu fugim...nu ne mai ajunge timpul....fugim...cautam...fugim...si ramanem tot singuri si tristi. Care ne este greseala? Unde calcam stramb? Ce nu facem bine? Cine ne poate spune?
Da cautam. Mereu cautam ceva...sau mai bine spus...altceva. Ne dorim altceva, de acel ceva ce ne umplea viata pana acum, ne-am plictisit...a devenit monoton, a ajuns sa ne enerveze, sa ne supere...sa ne sufoce. Deci, fericirea se poate defini prin nevoia de nou in viata ta?...fericirea e orice altceva de care nu ai avut parte, si s-a ivit in calea ta...si te-a facut sa descoperi ceva ce nu ai mai vazut, nu ai mai simtit, nu ai mai trait. Si totusi, ce e fericirea?
Pentru un batran ce e fericirea?...pentru un om singur ce e fericirea? Pentru un sarac, ce e fericirea? Pentru un nevazator, ce e fericirea? Pentru un orfan, ce e fericirea?
Am auzit odata un citat, de fapt, cred ca l-am citit...suna cam asa: "fericirea e alcatuita din lucruri marunte"...lucruri? ...fericirea e asociata cu un lucru...deci e ceva palpabil, e ceva cu parfum, culoare, forma...dar care sunt acele lucruri?...sau lucrurile nu sunt lucruri de fapt...daca fericirea e alcatuita din sentimente...sentimentele nu sunt lucruri...Sunt oameni care pur si simplu nu pot simti mila, compasiune....oare pot exista oameni care nu pot simti fericirea?
Pentru un detinut, fericirea inseamna libertate. Care e diferenta dintre mine si el? ...si eu ma simt captiva...chiar daca nu sunt imprejmuita de ziduri groase...Deci, as putea asocia fericirea cu libertatea. As putea acum sa intreb ce inseamna sa fi liber?...Oare exista persoana aceea care sa te faca sa simti ca esti a ei, fara insa sa-i apartii?...sa stie sa-ti lase liber spatiul tau, sa stie sa-ti umple viata fara a te sufoca...sa stie sa te ajute fara a te incurca....si daca exista, si daca o gasesti...si nu o poti avea doar pentru tine...ce poti face? O poti imparti...si acest lucru inseamna ca primesti tot pe jumatate?...inclusiv iubirea...inclusiv fericirea? Deci, fericirea ta...are o umbra de tristete...deci poate nu e fericire...sau nu e aceea fericire...sau...exista mai multe feluri de fericire??...si atunci fiecare dintre noi ravnim la fericirea aceea ce nu am avut-o...cand ne vom opri la una? Cum vom stii care e fericirea noastra? Dupa ce criterii isi alege fericirea...fericitii? Suna ciudat, stiu...dar...tie nu ti s-a intamplat sa treci prin aceleasi intamplari, sa traiesti aceleasi momente cu persoana de langa tine...si ea sa simta fericirea, sa fie fericita si tu nu? Inseamna ca acea fericire nu era pentru tine...dar care e fericirea ta?...dar care e fericirea mea? Cum arata si care sunt lucrurile marunte ce o alcatuiesc?
Dar pentru batranul cu sprancenele ninse de timp si de amintiri...pentru el...ce e fericirea? E fericit pentru ca si-a vazut copiii daruindu-i nepoti...si nepoti crescand? In asta consta fericirea lui? Doar atat ne ramane...sa traim prin ceilalti...sa ne simtim fericirea prin alte inimi...sa ne simtim zambetul pe alte chipuri...?...sa traim doar pentru a ne aminti...amintirea inseamna fericire? Poate de aceea, ne gasim de atatea ori, surazand cand povestim o intamplare haioasa, un moment comic...ce a fost, ce s-a intamplat demult...
Poate am gresit...poate nu ar mai fi trebuit sa astept...dar asteptand am invatat sa apreciez clipele in care zambetul imi apare, ca un rasarit inocent, pe chipul pierdut si aparent matur...nu am incetat sa cred ca asteptarea, in toate formele ei, asteptarea e destinul meu. Si nu imi pare rau.
....da...sunt fericita...chiar daca nu stiu cum e fericirea care ma reprezinta...chiar daca nu stiu sa o descriu, sa vorbesc despre ea...simt fericirea langa mine...zambesc...chiar si cu o urma de tristete...dar tristetea nu ma doboara, cel putin nu acum,
....clipa mea e fericire....
Sunt confuza, nu am o definitie a fericirii, nu pot da nici macar un raspuns...dar oare asa sunt numai eu? Cati din oamenii pe care-i cunosti iti pot spune in cuvinte simple, in definitii, in schite...nu stiu, prin orice fel de metode, cati iti pot spune ce e fericirea? Cati iti pot spune ca au gasit-o, ca au simtit-o, ca au trait-o, fara sa simta in acelasi timp si un gust amar, un gust al tristetii aparuta de nicaieri si nascuta din nimic? Acum imi vine in minte o intrebare fireasca, spun eu, daca nu exista fericire fara tristete...de ce exista tristete fara fericire? Care este legea pe care se bazeaza zambetul...exista vreo lege?...Daca un copil e trist, cum il faci sa zambeasca?...e atat de simplu uneori, e nevoie doar de jucaria preferata, de un desert mult ravnit sau de o strambatura facuta cu multa maiestrie de adultul de langa el...si gata, tristetea a disparut, lacrima s-a pierdut iar zambetul apare ca un rasarit pe chipul inocent al copilului. De ce odata cu trecerea anilor, atunci cand devenim adulti, recapatarea zambetului e parca din ce in ce mai greu de realizat? Parca ducem mereu o lupta cu noi, cu incapatanarea noastra, sau pur si simplu e incapacitatea de a mai fi fericiti vreodata, asa cum eram cand eram copii?
Si totusi la inceput vorbeam de asteptare. Da si eu astept fericirea. Dar asteptand-o ma simt tot mai departe de ea, tot mai departe de a o cunoaste, de a o simti, de a o atinge. Si totusi cum pot cunoaste ceva ce nu are chip, nu are culoare, nu are parfum, ceva ce practic, nu exista? Cum o recunosc? Daca am trecut pe langa ea si nu am stiut? Oare mi-am pierdut sansa de a fi fericita? Poate trebuia sa fac ceva anume, dar ce? Cine imi poate spune ce pot face ca sa cunosc fericirea? Exista niste reguli de urmat, niste pasi, niste etape...sau apare asa pur si simplu cand te astepti cel mai putin...deci in consecinta, nu mai trebuie sa astept? Si atunci, ce ar trebui sa fac?
Poate ar trebui sa incerc sa asociez fericirea cu ceva, cineva, ce m-a facut sa ma simt diferit...un sentiment ce nu poate fi descris in cuvinte. De ce fericirea e asociata mereu cu iubirea? Sunt doua trairi complet diferite. Si nu sunt deloc ipocrita camd spun ca iubesc dar nu sunt complet fericita. Simt ca lipseste ceva...dar ce? E mereu un gol undeva, si apare, inevitabil, nevoia mea de a astepta...o asteptare fara nume.
Da ma simt fericita cand vad un copil zambind, jucandu-se fara nici o grija...cand vad un copil fiind simplu...copil. Da ma simt fericita cand imi ascult melodia preferata. Da ma simt fericita cand cel de langa mine e fericit. Dar nu sunt fericita cum as vrea sa fiu. Suna egoist?...poate...dar nu ma condamna, vreau doar sa cunosc fericirea adevarata, si nimic mai mult,...sa o cunosc, si daca o merit, sa o si pastrez.
Totusi cred ca fiecare dintre noi asociem fericirea adevarata cu lucruri, cu sentimente, cu trairi complet diferite. Fericirea mea...fericirea mea inseamna liniste...fericirea mea...o fereastra deschisa catre un rasarit perfect...Da...mi-as dori sa ma trezeasca dimineata...razele zburlii de soare...sa-mi spele ochii...jucausii picuri de roua...sa ma imbratiseze, puternic si in acelasi timp grijuliu,vantul...ce rost ar avea toate acestea daca nu ai cu cine sa le imparti?...deci...nu pot fi fericita singura...este o realitate...poate doar trebuie sa gasesc persoana potrivita pentru fericirea mea.
Cum e mai trist?...cand asteptarea ramane asteptare...sau cand se transforma si devine o cautare...o cautare aproape obsesiva...o cautare continuua...o cautare fara scop...
Fugim....mereu fugim...nu ne mai ajunge timpul....fugim...cautam...fugim...si ramanem tot singuri si tristi. Care ne este greseala? Unde calcam stramb? Ce nu facem bine? Cine ne poate spune?
Da cautam. Mereu cautam ceva...sau mai bine spus...altceva. Ne dorim altceva, de acel ceva ce ne umplea viata pana acum, ne-am plictisit...a devenit monoton, a ajuns sa ne enerveze, sa ne supere...sa ne sufoce. Deci, fericirea se poate defini prin nevoia de nou in viata ta?...fericirea e orice altceva de care nu ai avut parte, si s-a ivit in calea ta...si te-a facut sa descoperi ceva ce nu ai mai vazut, nu ai mai simtit, nu ai mai trait. Si totusi, ce e fericirea?
Pentru un batran ce e fericirea?...pentru un om singur ce e fericirea? Pentru un sarac, ce e fericirea? Pentru un nevazator, ce e fericirea? Pentru un orfan, ce e fericirea?
Am auzit odata un citat, de fapt, cred ca l-am citit...suna cam asa: "fericirea e alcatuita din lucruri marunte"...lucruri? ...fericirea e asociata cu un lucru...deci e ceva palpabil, e ceva cu parfum, culoare, forma...dar care sunt acele lucruri?...sau lucrurile nu sunt lucruri de fapt...daca fericirea e alcatuita din sentimente...sentimentele nu sunt lucruri...Sunt oameni care pur si simplu nu pot simti mila, compasiune....oare pot exista oameni care nu pot simti fericirea?
Pentru un detinut, fericirea inseamna libertate. Care e diferenta dintre mine si el? ...si eu ma simt captiva...chiar daca nu sunt imprejmuita de ziduri groase...Deci, as putea asocia fericirea cu libertatea. As putea acum sa intreb ce inseamna sa fi liber?...Oare exista persoana aceea care sa te faca sa simti ca esti a ei, fara insa sa-i apartii?...sa stie sa-ti lase liber spatiul tau, sa stie sa-ti umple viata fara a te sufoca...sa stie sa te ajute fara a te incurca....si daca exista, si daca o gasesti...si nu o poti avea doar pentru tine...ce poti face? O poti imparti...si acest lucru inseamna ca primesti tot pe jumatate?...inclusiv iubirea...inclusiv fericirea? Deci, fericirea ta...are o umbra de tristete...deci poate nu e fericire...sau nu e aceea fericire...sau...exista mai multe feluri de fericire??...si atunci fiecare dintre noi ravnim la fericirea aceea ce nu am avut-o...cand ne vom opri la una? Cum vom stii care e fericirea noastra? Dupa ce criterii isi alege fericirea...fericitii? Suna ciudat, stiu...dar...tie nu ti s-a intamplat sa treci prin aceleasi intamplari, sa traiesti aceleasi momente cu persoana de langa tine...si ea sa simta fericirea, sa fie fericita si tu nu? Inseamna ca acea fericire nu era pentru tine...dar care e fericirea ta?...dar care e fericirea mea? Cum arata si care sunt lucrurile marunte ce o alcatuiesc?
Dar pentru batranul cu sprancenele ninse de timp si de amintiri...pentru el...ce e fericirea? E fericit pentru ca si-a vazut copiii daruindu-i nepoti...si nepoti crescand? In asta consta fericirea lui? Doar atat ne ramane...sa traim prin ceilalti...sa ne simtim fericirea prin alte inimi...sa ne simtim zambetul pe alte chipuri...?...sa traim doar pentru a ne aminti...amintirea inseamna fericire? Poate de aceea, ne gasim de atatea ori, surazand cand povestim o intamplare haioasa, un moment comic...ce a fost, ce s-a intamplat demult...
Poate am gresit...poate nu ar mai fi trebuit sa astept...dar asteptand am invatat sa apreciez clipele in care zambetul imi apare, ca un rasarit inocent, pe chipul pierdut si aparent matur...nu am incetat sa cred ca asteptarea, in toate formele ei, asteptarea e destinul meu. Si nu imi pare rau.
....da...sunt fericita...chiar daca nu stiu cum e fericirea care ma reprezinta...chiar daca nu stiu sa o descriu, sa vorbesc despre ea...simt fericirea langa mine...zambesc...chiar si cu o urma de tristete...dar tristetea nu ma doboara, cel putin nu acum,
....clipa mea e fericire....
